Concurs cu premiu surpriza :)

[Claudiu]

Buna

Funzaream forumul si mi-am zis ia sa ma uit si prin concursuri. Si ce vad aici ca de la inceput ma pomeneati si nu m-ati uitat
Dar m-a cuprins rusinea ca n-am nici o poveste noua fiind in pana rau. Si apoi eu nu scriu povesti ci mai notez ganduri ce-mi vin asa. Apoi le ard. De o vreme insa am inceput sa le tin pe unele. Fie ce o fi, desi am mai pus asta si in alta parte pun si aici o poveste despre ceai. Doar si ceaiul e o planta. Nu concursul, care vad doar ca s-a gatat, ma face sa o pun. Ci faptul ca v-ati gandit la mine cand s-a lansat concursul.

Ceaiul
(Din visurile trenului)

Acum cativa ani a trebuit sa fac un fel de naveta saptamanala intre Cluj si Brasov pentru a lucra la punerea in practica a unui proiect. Plecam lunea si ma intorceam sambata. Asa l-am intalnit pe domnul Marian, coincidenta caci si pe mine ma cheama tot Marian. Intr-o luni, nu mai stiu din ce motive, era sa pierd trenul si am alergat nebuneste prinzandu-l in ultima clipa. M-am urcat in ultimul vagon si a trebuit sa strabat cateva vagoane pentru a ajunge la vagonul si locul meu. In compartiment, stand langa geam, era un singur domn, in varsta, rotund la fata, cu parul alb si cu ochi care imi zambeau binevoitori:
- Ai alergat ceva tinere?
- Da, asa e.
Am zis pe un ton ce se vroia a scuza pentru gafaielile mele, desi nu mai eram chiar tanar.
- Unde mergi?
- La Brasov.
- In interes de servici?
- Da.
- Si eu pe vremuri faceam multe delegatii, dar cele mai dragi amintiri ale acestor drumuri, imi sunt cele din studentie, cand mergeam la Bucuresti.
Imi pusesem mica geanta si valiza diplomat sus pe raft. Imi dadusem jos haina caci ma incalzisem si m-am asezat confortabil pe bancheta opusa. Cel cu care calatoream era simpatic si avea chef de povestit, eu incepeam sa ma linistesc de alergatura iar drumul se anunta placut. Asa ca dupa ce am mai schimbat cateva amabilitati l-am lasat sa povesteasca, vazand placerea de pe fata lui de a impartasi amintiri din vremuri trecute.

- Am studiat fizica la Bucuresti. Plecam de regula duminica seara. Dar in anul doi intr-o duminica, pe la mijloc de septembrie, am pierdut trenul si am plecat luni dimineata. Asa am intalnit-o pe Ema, sotia mea. Ca un facut era sa pierd si trenul de luni dimineata si a trebuit sa alerg ca tine acum, prinzandu-l in ultima clipa. Am ajuns transpirat in compartiment. Era numai ea. Imi era rusine ca gafaiam si de faptul ca transpiratia imi curgea prelingandu-se pe fata si strecurandu-se sub camasa. Mi-am aranjat valiza sus, mi-am cerut scuze pentru cum aratam si am iesit pe hol.
Trenul pornise, cum era inca un aer de vara si geamul era deschis imi reveneam incet cand din vagonul din spate aparu un bun prieten, Mircea. Ma saluta strigand din capatul vagonului si cand ajunse langa mine ne daduram mainile bucurosi de intalnire. Mircea era galagios si reactiile lui erau cam exuberante dar era un baiat bun, te puteai baza pe el. Dupa ce ne schimbaram saluturile si bucuria revederii, Mircea o vazu pe ea si o saluta la fel de deschis si tare:
- Ema! Buna, ce surpriza, sa intalnesc doua cunostiinte vechi!
Apoi intorcandu-se spre mine:
- Mariane, esti norocos, calatoresti cu cea mai frumoasa matematiciana din toata universitatea.
Citind ceva pe fata mea, isi dadu seama de situatie:
- Cum voi nu va cunoasteti? Dati-mi voie sa va prezint.
Catre ea:
- Ema, el e Marian, prietenul meu din copilarie, un pasionat de pietre de cand il stiu.
Apoi catre mine
- Marian, ea e Ema. Colega de scoala si buna prietena cu sora mea. Ai grija de ea. Esti un norocos de asa companie. Pasionata de matematica si si frumoasa. Toti cei de la mate sunt indragostiti de ea. Ai grija sa nu te incurci la calcule ca te prinde imediat.
Se opri, privindu-ma o clipa oarecum amuzat de stanjeneala mea si continua:
- Ei copii, acum va las, trebuie sa fug, ma duc la vagonul restaurant sa beau o cafea, sunt asteptat de niste colegi acolo. Daca aveti chef, veniti si voi, discutam despre un nou proiect, e foarte interesant. Asa timpul zboara si nu-ti dai seama ca ai si ajuns in capitala.
Si pleca lasandu-ne singuri. Intrai in compartiment. Ma inclinai.
- Imi pare bine de cunostinta, domnisoara Ema.
- Si mie, domnule Marian.
Imi blestemam zilele, nu stiam cum sa procedez. In mod normal pe vremea noastra cand erai prezentat unei doamne, domnisoare, ii sarutai mana. Dar cum sa faci asta in tren? Si nici nu mai era cel care ne prezentase. Apoi gestul asta se facea intotdeauna intr-o cladire. Niciodata pe strada. Asta era nepoliticos. Dar in tren? Regretam ca nu dadusem mai multa atentie la a invata protocolul si ma asezai pe bancheta opusa in coltul de langa usa, cu spatele la mers, schitand un fel de zambet ce ar fi vrut sa ceara iertare pentru nepolitetea mea.
Zambi si ea. Si-a dat seama de stanjeneala mea. Ca sa treaca peste acest moment scoase din mica geanta de langa ea o cutie, o deschise si o puse pe mica masuta rabatabila de langa geam:
- Serviti un biscuit, domule Marian?
Brusc m-am destins. M-am ridicat. Am scos din geanta de sus o cutie in care aveam un termos si doua canite. Intotdeauna aveam ceai cand calatoream. Am turnat intr-una din canite si i-am oferit-o:
- Un ceai, domnisoara Ema?
Accepta zambind din nou. Imi turnai si eu in celalta canita, am gustat ceaiul, am luat un biscuit si pentru prima data am zambit relaxat.
- Mircea asta, ce figura!
- Da, asa e.
Termosul asta si cutia speciala facuta pentru el si canite, le am mostenire de la un unchi al mamei pe care il chema tot Marian. Nu e o coincidenta, eu am fost botezat dupa el. O coincidenta interesanta e ca pe sotia lui a chemat-o tot Ema.
Asa a inceput totul.

Se opri din povestit. Se ridica scoase din bagaj doua cutii. Una mai mare si una mai mica. Fixa masa rabatabila din cutia mai mare scoase un termos si doua canite. Turna in una si ma imbie prietenos:
- Doresti un ceai tinere? Pe mine ma cheama Marian, cred ca ti-ai dat seama.
Acceptai politicos si ma apropiai de masuta in timp ce zambeam in sinea mea, eu tanarul ma apropiam de patruzeci de ani.
- Pe mine ma cheama tot Marian.
El isi turnase si lui ceai si se pregatea sa deschida cutia mai mica. Se opri:
- Asaa! Asta da coincidenta.
Deschise cutia si o puse pe masuta.
- Ia si biscuti, e o reteta veche, desi simpla.
Luai un biscuit, iar el continua sa povesteasca.

- Dupa cum ti-am spus asa a inceput totul. Ea adora sa calatoreasca ziua cu trenul. Ii placeau peisajele, era indragostita in special de zona asta dintre Sighisoara si Brasov. Mie imi placea sa calatoresc pe jos, sa vad, sa pipai, fiecare piatra. Stii pietrele sunt pasiunea mea. Atatea forme, desene, texturi, culori. Pentru mine nu exista piatra banala. Fiecare e unica. Dar datorita ei am ajuns sa-mi placa sa merg si cu trenul.
Ne-am inteles repede sa ne intalnim si in Bucuresti. Ne intelegeam de parca crescusem impreuna, dar continuam sa ne adresam unul altuia cu formule protocolare, ea imi zicea "domnule Marian" iar eu "domnisoara Ema".
Alte vremuri, era prin anii 50, vremuri destul de grele dupa razboi, dar multa lume era fericita ca se terminase si incercau sa-si acopere ranile. Desigur comunistii deveneau tot mai rai si acaparatori, dar noi eram tineri si nu ne pasa, intreaga lume era a noastra iar lozincile sunau bine. Toti eram de acord ca trebuie sa facem sacrificii pentru viitor. Acum pot sa spun ca nu prea intelegeam bine timpurile acelea si ce erau comunistii, dar noi eram tineri.
Deci asa ne adresam unul altuia. Azi lumea e mai deschisa si tinerii isi spun imediat pe nume unul altuia. De fapt si noi eram deschisi doar ca ne placea sa ne adresam asa, ca un joc, un joc al politetii. Cred ca prin limbajul de azi se pierde o parte din farmecul relatiilor, dar poate ma insel.
In fine am ajuns in Bucuresti, am condus-o la adresa unde statea in gazda si ne-am dat intalnire a doua zi. Intalniri ce au devenit rapid frecvente, apoi o necesitate. Uneori ne intalneam si de doua trei ori pe zi. Am inceput sa mergem impreuna la biblioteca, sa invatam impreuna, sa citim impreuna. A... si sa nu uit plimbarile. Da plimbarile. Plimbarile prin Bucuresti aveau mult farmec pe vremea aceea, ori poate asa e dintodeauna pentru cei tineri.
La un moment dat Mircea, cu care ne intalneam din cand in cand prin Bucuresti, se prinsese si striga, in gura mare, pentru a se distra de stanjenela noastra:
- Nu cumva sa uitati cine va e nasul!
Ne-am casatorit dupa trei ani. Au fost trei ani superbi. Invatam impreuna, ne ascultam reciproc. Comentam ce invatam, ne explicam unul altuia. Asa practic fiecare faceam cate doua facultati. Citeam si multe carti, romane, poezii si le discutam. Ne facuseram si un tabiet. In fiecare duminica dupa masa serveam ceai si biscuiti. Uneori eram numai noi alteori mai aveam si invitati. Discutam despre ultimile publicatii, despre pictura, expozitii dar si despre noi descoperiri.
Trebuie sa recunosc, politica nu ne interesa. Mai era cate un coleg care aducea vorba despre ce se intampla dar noi eram tineri si fericiti. Daca eram impreuna nu ne mai trebuia nimic. Cu exceptia unor dupa-amieze de duminica traiam numai in lumea noastra.
Apoi ne-am casatorit si au urmat alti patruzeci de ani superbi. Nu am avut prea multi prieteni, fiind amandoi oarecum mai retrasi, desi ne bucuram enorm cand aveam cunostiinte in vizita. Dar aveam o multime de carti si ne placea sa citim, sa studiem. Mai erau si bibliotecile. Ne-am pastrat toata viata obiceiul de a frecventa bibliotecile. Este un fel de aer aparte. Rafturile cu carti si tacerea din salile de lectura au un fel de solemnitate unica. Amandoi am fost indragostiti de acest aer.
Un singur lucru ne-a umbrit fericirea. Nu am avut copii. A pierdut o sarcina si apoi nu s-a mai putut. Dar ea fiind si profesoara am fost inconjurati de copii. Am ..

Aici se opri un timp de povestit si privi cateva minute intens pe geam, apoi continua sa povesteasca. Dupa un timp scoase o poza dintr-un portdocument ce-l avea la piept si mi-o intinse. In poza era el si o doamna cu fata serioasa care inspira mult calm si liniste. Spuse:
- Aici e cu doi ani inainte de a ma parasi. S-a dus acum un an. Singura mea consolare e ca a fost repede si nu a suferit. Abia astept sa ne reintalnim.

Se opri iar si se intoarse pentru a privi pe geam. Cred ca avea o lacrima in coltul ochiului dar am intors si eu privirea spre geam pentru a respecta momentul.

Intoarse capul si ma intreba:
- Esti casatorit tinere?
- Nu, nu am avut timp sau n-a fost sa fie.
- Pacat tinere. Nu stiu ce e cu voi cei din ziua de azi de nu va casatoriti. Nici nepoata mea din Bucuresti nu e, si e trecuta de treizeci de ani.
Ofta, apoi continua sa povesteasca. Despre viata, despre meserie, despre scoala, despre prieteni, despre colectia lui de pietre si minerale si toate cele posibile.

Sambata cand m-am intors in timp ce strabateam vagonul in cautarea locului meu il revazui. Era tot singur in compartiment doar ca eu nu mai aveam locul in acelasi compartiment. Se bucura sincer ca ma revede si eu la fel. Nu stiu de ce dar imi devenise foarte simpatic. Ma striga si zise:
- Buna tinere. Vino aici!
Eu eram incurcat, neavand locul acolo, el insa continua:
- Nu-ti fa probleme, daca se va urca cineva, vom vedea ce vom face.
Ma servi din nou cu ceai si biscuiti.
In timp ce trenul se puse in miscare el ma intreba
- Cum a fost saptamana?
- Buna, multumesc de intrebare, sper ca si pentru dumneavaosta a fost la fel.
- Da, m-am plimbat prin Bucuresti. Cismigiu. Am o nepoata, o cheama tot Ema, a fost botezata dupa sotia mea. La ea am stat. E foarte amabila si se bucura intotdeauna cand ma vede. I-am dus si niste carti care si le dorea. Editii vechi. Am multe carti. Oricum ei am sa i le las pe toate, dar inca nu ma pot desparti de ele.
Se opri, arunca o privire peisajului, apoi continua:
- Stii sunt la pensie. Cum pe drumul asta am cunoscut-o si cum statul imi ofera cateva drumuri gratuite pe tren, eu trebuind sa platesc doar diferenta de tichet, m-am hotarat sa refac intr-un fel drumurile saptamanale pe care le faceam in studentie cand am cunoscut-o. Calatorind asa parca sunt tanar iar. Parca ne reintalnim.
Apoi incepu iar sa depene amintiri si povesti de demult.
In Cluj, ne-am despartit dar stiam ca ne vom redea iar, luni, in acceleratul de Bucuresti

Cum v-am spus in acea perioada faceam un fel de naveta saptamanala la Brasov. Astfel ca drumul meu cu trenul se repeta. Cum si el se hotarase ca in acea vara sa calatoreasca saptamanal la Bucuresti ne-am reantalnit saptamani la rand. Devenise o obisnuita. Totdeauna ma servea cu ceai si biscuiti. Da poate ca aici e de zambit, pare o moda tare veche, dar o facea intr-un mod natural. Incepuse sa-mi aduca si albume cu poze, momente de viata fixate pe coli de carton cu coltare negre, cum se gaseau candva prin librarii. In astfel de momente realizezi ca un album cu poze cuprinde uneori o intreaga viata. Aducea si carti pentru a discuta despre ele. Uneori imi dadea sa citesc cate o carte pe care nu o citisem si apoi era curios cum mi s-a parut. De fiecare data avea lungi momente in care isi povestea viata.
La un moment dat am inteles, nu povestea, era felul lui propriu in care isi retraia viata.
Pe la sfarsitul lui august ne-am reintalnit ca de obicei. De data asta insa imi spuse cu regret ca nu merge decat pana la Sighisoara unde avea un frate si cu care trebuia sa se intalneasca pentru a rezolva unele probleme ce ramasesera nefinalizate. Ritualul ceaiului si a biscuitilor decurse la fel, apoi povestile.
In Sighisoara cum trenul statea mai putin se grabi sa coboare, eu il ajutai la valiza si ne despartiram fiecare exprimandu-si regretul ca drumul e mai scurt decat de obiecei dar cu promisiunea ca ne vom reintalni sambata la intoarcere sau daca nu in mod sigur lunea viitoare.
Cand trenul se puse in miscare intrai in compartiment. Pe raft era cutia cu termosul si canitele. In graba o uitase iar eu nu am vazut-o la timp. Nu conta, ne vom reintalni si i-o voi inapoi. Am si zambit la gandul bucuriei ce o va avea cand isi va da seama ca nu a pierdut-o.
Din pacate sambata la reintoarcere nu l-am reintalnit. Nici lunea viitoare, nici sambata urmatoare. Imi parea tare rau. De fiecare data aveam grija sa am termosul si ceai proaspat si cald in el pentru a putea respecta ritualul intalnirii. Dar timpul se scurgea si nu l-am mai revazut.
Mi-era ciuda. Cat timp am petrecut impreuna! Cat de placute au fost calatoriile in compania lui, cate povesti! Iar eu nu l-am intrebat niciodata de numele complet, de o adresa, de un numar de telefon. Daca patise ceva? Daca avea nevoie de ajutor? Iar eu unde sa caut acum prin tot Clujul un domn pe nume Marian?
Mai aveam un singur drum de facut la Brasov. Proiectul era finalizat. Am plecat la drum cu slabe sperante ca ne vom mai revedea desi pregatisem termosul ca de fiecare data. Desi ziua nu dormeam in tren de data asta am atipit. Am avut un vis ciudat. Trenul oprise undeva in camp la semnal. Am stat destul de mult asa. Eu iesisem pe culoar si deschisesem geamul, afara fiind inca aer de vara desi era mijloc de septembrie. La un moment dat pe linia paralela trecu un alt tren si din penultimul vagon de la un geam imi facea fericit semne domnul Marian iar de langa el imi zambea linistitor o doamna pe care nu o intalnisem niciodata, dar pe care o cunosteam din pozele pe care el mi le aratase de atatea ori.
Nu am apucat sa-i raspund caci m-am trezit. M-am simtit linistit si usurat. M-am ridicat si am iesit pe hol. Trenul intra in Sighisoara. Am deschis geamul pentru a ma bucura de frumusetea lunii septembrie.
Nu a urcat multa lume. In vagonul meu a urcat doar o doamna, draguta, tanara, maxim treizecisiceva de ani, insa trista, imbracata in negru. Un domn ce mi se parea cunoscut, dar pe care in mod sigur nu il cunosteam, o ajutase la bagaje si trenul pleca. Avea doua genti destul de mari si una mai mijlocie. Doamna avea loc chiar in compartimentul meu. Isi ceru scuze ca ma deranjeaza cu gentile cand intra. Cand incerca sa isi puna gentile mari sus, pe raftul de bagaje, am intervenit:
- Dati-mi voie.
Si am ajutat-o sa puna gentile sus. Ea se aseza langa geam iar genta mijlocie o pastra langa ea.
- Multumesc. Vin de la un un unchi din Sighisoara dar am bagaje mai mari deoarece am fost si in Cluj, din pacate unchiul mai mare s-a dus.
Spuse trista si ca un fel de scuza pentru bagaje.
Nu stiu ce m-a indemnat sau ce m-a inspirat in acel moment. M-am ridicat si am scos din geanta mea cutia cu termosul si canitele. Am turnat ceai intr-una din canite, am pus termosul pe masuta rabatabila de langa geam si i-am intins cana:
- Daca imi permiteti, numele meu e Marian, poate doriti un ceai?
Desigur vremurile de azi nu mai sunt ca altadata sa accepti asa ce-ti ofera un strain sa bei in tren. Azi lumea e plina de prostii. Totusi dupa ce se uita cateva clipe la termos accepta. Lua canita, multumi si o aseza pe masuta langa termos. Am luat termosul iar si mi-am turnat ceai in cealalta canita si am repus termosul pe masuta. In acest timp ea scoase o cutie ce imi era cunoscuta, o desfacu si o puse pe masa.
- Numele meu e Ema. Serviti biscuiti daca doriti, domnule Marian.
Apoi dupa ce mangaie termosul, lua canita ei de ceai in mana, imi zambi pentru prima data si ma intreba:
- L-ati cunoscut pe unchiul meu, domnule Marian?
M-am inclinat si i-am intors zambetul prin aburii ceaiului din canita mea
- Da, domnisoara Ema.

PS Daca vedeti greseli de ortografie radeti cat vreti ca nici vorba sa ma cred scriitor, doar ma joc. Totusi greselile astea sunt enervante ca nu le vezi pe cele care le faci tu insuti nici cand is evidente
De exprimare, uneori imi place sa scriu asa cum gandesc, nu cum se cere ...

[cara]

te joci frumos, domnule Marian! 

[ozimandias]

Claudiu, minunat!

Foarte frumos!

[penelopa]

Claudiu, aici, toţi ne jucăm !  ...... cine crezi că mai are  ochi  şi pentru greşeli de ortografie ?!!!

[costieanuconstantin]

omule !!! , m-ai facut sa lacrimez !!!

[georgette]

Claudiu,minunat omule!Ma bucur pentru tine (ne ai traspus in alta realitate atat de natural ,ca nu stiu cand a trecut timpul..)si ma bucur si pentru mine  ,ca intuitia mea nu m-a facut de rusine:ne-ai facut zob asa cum prevazusem pe pagina intaia...meriti un premiu special!daca iti doresti un hippe ,zi mi ca eu ti l dau!(si daca nu l am il cumpar!)

[Claudiu]

 Buna

Ma bucur daca ca v-a placut, asta e cel mai bun premiu.
Georgette toate articolele au fost faine si meritau premiate concursurile nu sunt pentru a face zob pe nimeni ci doar pentru a se bucura mai multi, cum e cu gustul mancarii cand sunt mai multi la masa.

Dar daca ar fi fost vorba de vot eu tot lui Pene i l-as fi dat pentru cum a scris, citez:
"Nu-mi aduc aminte decât cum, una cu ochii bulbucaţi ca de broască, s-a aplecat asupra mea, holbându-şi pupilele până la explozie:
-  Uaaauuuu, ce ghiocel mare şi frumos!!!
După care, şi-a înfipt ghearele în mine , "

Sper sa nu se supere Penelopa ca am citat-o

[myky]

nu se supara, cred ca e persoana cu cel mai dezvoltat simt al umorului (si l-a dat si l-a primit)  de pe forum.

[penelopa]

Evident că nu mă supăr  Am scris cum mi-a venit  fără  pretenţii de ...... scriitoare. 

Claudiu, cel mai mare talent al meu este ........ dansul la bară 

[penelopa]

Dragilor!!! .......... gata, am intrat în posesia premiilor, atent alese, de la acest concurs.
Diana a fost o drăguţă şi a venit la întâlnirea de la Vaslui cu muuult mai multe violete faţă de cele promise, iar Felix m-a umplut de respect cu colecţia lui "rară" de seminţe. Era şi Elena cu mine ( colega care s-a înscris odată cu mine pe forum dar care, doar citeşte ...) şi, amândouă, am început să desfacem coletul.  Am râs de am leşinat  . Intr-adevar,  seminţe rare de leuştean, de mărar, de angelică, de petunii, de mimulus ...  etc. dar şi 3 tuberculi de begonie cascadă ....... asta, fiindcă tocmai îmi propusesem să nu mai văd begonii anul ăsta printre florile mele !!!

Oricum, dragi organizatori, vă mulţumesc pentru premii şi aştept un nou concurs cu premii ......... surpriză 

[diana]

Pene draga, sa ai parte de violete superbe! Vezi ca in cutiuta erau  si dubluri
Din pacate venirea mea a fost in pripa, nu am reusit sa-mi separ violetele. Daca Penelopa nu a vrut (in ruptul capului  )sa dea la nimeni, este dreptul ei

[mihail]

dar se pare ca a mai si ciordit cite ceva.Ce-mi plac mie apucaturile de Otopeni.Bey...nu vrei sa ciordesti si un avion micutz,pt mine ?
Aaaaa si gardul lui Corcodel ?

[penelopa]

Cu gardu' se rezolvă, cu avionaşul ....... aşteaptă şi tu Paştele nostru că poate primesc un ou Kindler 

[penelopa]

Pene draga, sa ai parte de violete superbe! Vezi ca in cutiuta erau  si dubluri
Din pacate venirea mea a fost in pripa, nu am reusit sa-mi separ violetele. Daca Penelopa nu a vrut (in ruptul capului  )sa dea la nimeni, este dreptul ei

Diana, întâi să le văd eu mari şi, dacă îmi înfloresc 2 la fel, evident că una o dau.
Dar, mai întâi, mă asigur pe mine 

[penelopa]

Mulţumesc, Vio!!!! 

Tocmai am primit premiul de la tine: un snop de lalele 

ps. ai dat dovadă de mult  fair play !